MARTURII DESPRE RUGUL APRINS

(Prima parte)

In recenta sa carte "Testament intre inger si diavol", Mihai Radulescu (profesor de limbi clasice la Institutul Teologic din Bucuresti) revine asupra "grupului de la Antim", reusind o prezentare detaliata a unora dintre membrii marcanti ai acestei societati religioase si culturale, in completarea uneia dintre cartile sale anterioare, "Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, in gherlele comuniste" (o carte de mare succes, epuizandu-se imediat dupa aparitie, inspirand si doua emisiuni ale televiziunii). Figura luminoasa a mentorului acestui "grup de cercetare si traire mistica" (cum este numit de catre autor), grup incluzand atat clerici cat si mireni, poetul Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) reprezinta un veritabil centru inspirational, in jurul caruia graviteaza un numar insemnat de destine spirituale, de suflete de stare-de-proiect: un proiect a carui implinire se loveste in chip tragic de anti-proiectul (diabolic) al Gulagului. "Testament intre inger si diavol" este, in acelasi timp, un roman ortodox, ce ofera atat o impresionanta prezentare a isihasmului, tema centrala de meditatie ce a inspirat participantii la acest fenomen ("Rugul Aprins" a fost numele utilizat cu predilectie de anchetatori pentru a desemna lotul "politicilor" de la Antim), cat si, in cuvintele introductive ale IPS Episcop Teodosie Snagoveanul, a "greutatilor intampinate in viata duhovniceasca de aceia care nu sunt inzestrati cu o cunoastere profunda a intemeierii dogmatice a credintei lor, asupra ratacirilor induse de un zel pripit si fara obiect, asupra seriozitatii cu care se cuvine sa se apropie ei de marile hotarari ale credintei". In sedintele literare de joi seara, tutelate de staretul Antimului (ideea Antimului ca Centru, un Centru arhetipal a carui iradiere spirituala arunca arhitectii Gulagului intr-o stare de alerta, de permanenta obsesie apare inca din primele pagini) puteau fi vazuti, printre altii, scriitorul Sandu Tudor, care "scanteia cu un spirit critic in bogatia sa de cunostinte in spiritualitatea crestina si necrestina a lumii contemporane", Protosinghelul Sofian Boghiu, Paul Sterian, Prof. Al. Mironescu "care l-a adus jertfa, in marea sa mucenicie, si pe fiul sau Serban, student la facultatea de filologie, sectia de limbi clasice", intelectuali de talia unui Mircea Vulcanescu sau a profesorului Anton Dumitriu, doctorul Vasile Voiculescu (autorul descrie cutremuratorul martiraj al "doctorului fara de arginti", si totodata prezinta pasaje din scrierile poetului Voiculescu ce releva adancimea trairilor sale isihaste), P.C. Haralambie Vasilachi (fascinat de tema "Razboiului nevazut al Sfantului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de invataturi"), arhimandritul Benedict Ghius, Fratele Andrei Scrima, profesori teologi ca Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Staniloae, generalul prozator Constantin Manolache, Mitropolitul Tit Simedrea, si multi altii. Mai mult, manastirea Antim incuraja si creatia artistica: "o comisie compusa din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul si ziaristul Sandu Tudor, Prof I.D. Stefanescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocsi: Arhimanditul Sofian Boghiu si pictorul Eugen Profeta. iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului Manastirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de sase milioane lei pentru cele doua oratorii ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte romane. S-a instalat in incinta Manastirii si un cuptor pentru ceramica. Din pacate, a fost mutat la Patriarhie. Pictorita Olga Greceanu, invitata, a impodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii. Pe scurt,

La Antim se nascuse spontan o scoala literara ortodoxa. Cunoscandu-se valoarea condeielor injugate, nu ma tem sa afirm ca ea ar fi putut dobandi in timp un pret la fel de mare cu aceea a celebrilor poeti si prozatori catolici din Franta inter- si postbelica, ma refer la curentul literar sustinut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuati astazi de un Bernanos, ar fi putut, daca nu se insinua din umbra prigoana anti-intelectuala si anti-crestina ce a curmat acel avant vestitor al unui posibil rasarit, inecat in bezna unui cataclism neasteptat: atragerea tarii in "patul lui Procust", scurtator de capete si picioare. O atare explozie cultural-religioasa nu va mai cunoaste Biserica noastra timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernantilor de orice adunare de romani unde se lucra la imbogatirea si ascutirea mintii, cu atat mai mult cand aceasta opera se intemeia pe cugetarea crestin ortodoxa, al carei precept de baza este iubirea de aproape, ca opus al luptei de clasa ce trebuia impusa pentru distrugerea neamului.

In anul 1952, pe cand furia securitatii era intr-o expansiune salbatica, prietenia autorului (pe atunci un adolescent de 16 ani fascinat de poezie, ce se adancea adesea, in singuratatea padurii Pustnicul, in meditatii pe tema "Stiintei Spirituale" a lui Rudolf Steiner) cu jurnalistul Tudor Misail il proiecteaza, dramatic, in 'tagma celor care "meritau" zidul si plutonul lui' - asta ca urmare a lecturii unor documente cutremuratoare privind situatia Romaniei ingenuncheate de furia oarba a decretelor comisiei de armistitiu administrate de sovietici, documente pe care Tudor Misail le colecta cu scopul de a le face publice in Occident, fapt pentru care a si platit scump. Influenta lui Tudor Misail este providentiala si intr-un sens mai adanc, el fiind primul care ii atrage atentia asupra existentei Patericului (celebra culegere de intamplari din vietile pustnicilor din Egipt), si, prin aceasta, punadu-si amprenta in mod decisiv asupra evolutiei spirituale ulterioare a tanarului insetat de mantuire, determinandu-l sa bata, pentru prima data, la portile Antimului, pentru a cauta indrumare duhovniceasca. Aici se intalneste cu ieroschimonahul Daniil:

Cat timp l-am frecventat pe parintele Daniil, asa se numea ieroschimonahul, am trait vorbele sale. N-am avut ragaz sa-l observ - cum ma laudam adineaori ca obisnuiam -, pentru ca il iubeam. Curios lucru, nu? Poate ca asta arata masura in care ne contopim cu obiectul dragostei noastre. Ceea ce-mi pot aminti este ca vorbele parintelui Daniil ma cercetau cu multa delicatete si cu atata perspicacitate incat nu-mi mai ramasese decat sa ma las prada deliciilor propriei mele dezghiocari. Subliniez ca n-am folosit termenul: blandete. Nu era un monah bland. Dadea dovada, poate, de duritati. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru si drept al duhovnicului. Si nu al oricarui duhovnic, ci al celui obisnuit cu viata-n singuratate. Nu salbaticit acolo, ci dedat suferintei, rugaciunii si luptei datorate incapacitatii celorlalti de a fi fericiti. O atitudine de iubire vizibila, atotintelegatoare,insa incrancenata sa indrepteze obiectul asupra caruia se revarsa. Risipea negura inconstientei caracterizandu-mi varsta, descifra temeri pe care nu le stiam arata cu degetul, dar care nu ma oprimau mai putin, se pricepea sa strecoare la locul potrivit exclamatia de imbarbatare si sa-si puncteze fraza cu rasul ingaduitor. Cu un singur sunet vesel stergea dintr-un condei pacatul "monstruos" cu care-mi simteam constiinta incarcata. Nu pot reedita nici ordinea intalnirilor noastre, nici continutul lor. Tin minte ca-n prima zi, rusinat de propria-mi cutezanta, dar nu cu indarjirea temperata, acea indarjire de a afla adevarul asupra textelor sfinte, imi dadui seama ca eram inconjurati de multi tineri de varsta mea, precum si de si mai numerosi adulti [...] Parintele Daniil ma lua de mana si ma prezenta: doctor, profesor, arhitect etc. Acestea se petreceau in curtea Manastirii Antim cu patru ani inainte de arestarea mea si cu treizeci si opt inaintea clipei cand innegresc paginile de fata. Ulterior, am aflat ca parintele Daniil fusese poet, ziarist - cu gazeta lui proprie (o fituica de scandal si santaj, mi-a barfit careva), capitan de cursa lunga, proprietar de automobil si, pare-se, de avion. Frecventase zilnic Capsa, pentru un svart si o disputa intelectuala, totdeauna sustinuta cu argumente din Biblia prezenta sub bratul sau. Parasise toate acestea pentru a se calugari (poate si nadajduind ca va scapa de razbunarea rusilor, ascuns fiind sub anonimatul rasei, fiindca scrisese virulent impotriva lor). Nici vorba atunci sa cunosc aceste aspecte spectaculare ale existentei monahului. In mintea mea, indrumata de cuvantul lui, se rostuia, inca nelamurit, dar pulsand a zori de viata, ideea ca in izolarea chiliei puteam gasi cheia oricarei intrebari din domeniul duhovnicesc.

Fara sa stiu cum, fara sa stiu cand, rasarise o aspiratie, rasarise un dor, rasarise o nevoie de ceva de care parca mi-as fi amintit in mod extrem de vag, de ceva departat, o nostalgie a unui necunoscut ce mi se parea, in acelas timp, nu numai cunoscut, nu numai familiar, ci insasi parte din fiinta mea. In chilia sa mi-a lamurit ce este isihasmul. Adica tehnica Rugaciunii lui Iisus. Il revad acolo, invesmantat in negru, asezat pe un scaun, cu o mana moale-n poala, cu palma intoarsa catre tavan, relaxat. Aratatorul si degetul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Barbia si-o indrepta tot catre cuibul acesteia. Cu ochii aproape-nchisi, murmura:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", piatra unghiulara a isihasmului athonit. Duhovnicul m-a dus in biblioteca Antimului. A cautat o brosurica. O revista editata in limba engleza de o manastire catolica. Sa se fi chemat Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril? Nu mai tin minte. in interiorul ei se desfacea o plansa ce reprezenta trupul omului. Cateva flori de trandafir schematice indicau diversi centri energetici. Mai vazusem asa ceva in niste planse reprezentand anatomia subtila conform yogai. Similitudinea nu era de intrevazut decat in aspectul practicii concentrarii. Era o introducere potrivita pentru mine, care aveam imaginatia incarcata cu putine, dar incitatoare lecturi din ocultism, teosofie, doctrina indiana. Pomeni controlul respiratiei, comun si el ambelor scoli, ortodoxa si indica. Parintele Daniil, nelocuind in Capitala, se grabea sa-mi faca o introducere cat mai completa, oricat de pripita, la rugaciunea la care intentiona sa ma inhame, ca cea mai de-a dreptul, odata cu plecarea lui sa raman inarmat pentru intreaga viata cu cea mai sigura unealta de cucerit Raiul inca de pe pamant. Parintele ma indragise si-mi daruia ceea ce alesese mai bun din intreaga-i experienta duhovniceasca. A incheiat cea dintai expunere cu: "Exista trei feluri de rugaciuni: Rugaciunea buzelor, Rugaciunea mintii si Rugaciunea inimii. A treia este aceea despre care-ti vorbesc. Pentru a o atinge, unim mintea cu inima prin vointa. Aceasta rugaciune o vom cauta. Nu ne ramanea sa ne mai intalnim decat de doua ori. Dupa care: despartirea. Pleca la schitul lui din creierii Ceahlaului. L-am condus, nu departe de Antim, la Schitul Maicilor. Dorea sa-l cunosc pe parintele Mihai Avramescu. "Cu el vei tine legatura in lipsa mea. El te va indruma"

Astfel, tanarul adolescent intra in urmatoarea etapa a pelerinajului sau spiritual, marcata de intalnirea cu parintele Mihai Avramescu. Luat fiind ucenic la Sfanta Liturghie de catre parintele Avramescu (el insusi ajuns la intelepciune in urma unui itinerar spiritual sinuos, trecand prin sufism si Rene Guenon), autorul primeste prima infuzie de har, dupa cum ne marturiseste:

"acolo am intrevazut osatura lumii,eu - dezvertebratul. Si o proiectare a acelei osaturi mi-a indreptat cocarjarea pentru tot restul anilor. Acolo am muscat din roadele cunoasterii celei spre viata."

Parohul sedea la biroul sau de intelept. Nu zambea niciodata. Glasuia rar, adanc, cu multa pondere. Cuvintele sale aveau un gust al tainei si al revelatiei divine. Era foarte inalt. Masliniu [...] La fel si cu ochii. Imensi. De antracit. Ca niste luntri grele si smolite, pe unda zorilor. Nas subtire, prelung, nazarinean - cum mi se parea mie. Par, barba, musteti, dupa chipul noptii. Degetele sale fildesi le asociez acum de o vorba a parintelui Arsenie Papacioc, cunoscut mult mai tarziu. Statea, cel din urma, singur in altar, umbrit de ctitoria lui Stefan-Voda cel Mare, caruia nu i se recunoscuse inca sfintenia, unde slujea.

Si se ruga pentru sufletul Domnului. Cuvintele rostite in continuarea ecerniilor istoriseau despre sihastrii din pustia Egiptului, acei avva incununati cu toate luminile intelepciunii dumnezeiesti, postitori de o viata si darji vrajmas ai ispitirilor cu care nu precupeteau sa se ia la tranta si sa se tavaleasca-n colbul de pietre scumpe al rugaciunilor. Ele comentau istorisiri din Patericul vestit mie anterior de domnul Tudor Misail. Ardea in acea bisericuta a smochinului - pe numele ei romantic: Schitul Maicilor - focul nematerialnic al unei pravile mai inalte.

Caracterul total "neliniar" al cautarii spirituale isi spune cuvantul si, dupa o vizita la manastirea Caldarusani impreuna cu prietenul sau Serban Mironescu, Mihai Radulescu paraseste "orice vis al desavarsirii spirituale". Este totusi un fel de a spune, caci vrand, nevrand, cautarea-i va continua, chiar daca intr-un alt regim, mai tulbure, chiar daca, paradoxal (un paradox descris atat de tulburator de Nicolae Steinhardt, atunci cand se referea la credinta ca si cale mistica a eliberarii in contextul unui univers concentrationar) in strafundurile temnitelor comuniste...

In aceeasi portiune a cartii, pornind de la o discutie a autorului cu Serban Mironescu despre uriasele eforturi ascetice ale Parintilor Desertului, descoperim cateva pasaje din cartea "Sange pe Raul Doamnei", detaliind eforturile colosale ale eroilor rezistentei anticomuniste romanesti. In cuvintele lui Longin Predoiu:

Cand am plecat sambata jos, in sat, eu n-am mai stat la tarlicioarele lor, acolo, in cosmeliile lor, ca mi-a fost teama ca ma tradeaza si m-am retras in inima padurii. Acolo am facut, langa un mare fag cazut, o setruca, ca umblam ca melcu", cu casa-n spinare, nu puteam sa imi aranjez un adapost. Acolo, noaptea pe la ora zece, s-a pornit un viscol cu zapada si cu ploaie si a-nceput sa rupa fagii si sa cada. Era un calvar de nedescris, pe-ntuneric, noaptea, si eu singur in creierii muntilor. Zicea, in sufletul meu, ca daca nu ma-mpuscasera comunistii pana acum, in noaptea asta sunt facut praf de copacii care se dezbina in vanturi si de greutatea de zapada cu ploaie. Am stat pana la ziua, bagat sub fagul ala mare, sub butura, in caz daca un fag sa cada pe butura aia, poate ma fereste sa nu ma loveasca. S-a facut ziua. Am plecat. De atunci am inceput, rand pe rand, sa parasesc din munte-n munte, asigurandu-mi cate un mic adapost. Cele mai bune adapoaste care le aveam la brazii unde se ascundeau porcii. Erau brazi patulati ca putea sa si ploua trei zile si nu patrundea la radacina lor. Si acolo faceam focul, in culcarile porcilor, unde porcii mistreti, unde gaseau is ei adapost.

In acele vremuri tulburi, de cronicizare a Gulagului, vremuri in care sovieticii, ce tutelau Comisia Aliata de Control, dispuneau de puteri discretionare, utilizate, printre altele, si pentru ridicarea ("repatrierea" fortata) a acelor persoanelor ce se refugiasera din fata teroarei instalate in Basarabia si Bucovina de Nord in urma invaziei sovietice din 1940, are loc arestarea autorului."Rugul aprins" se imbraca in haine vargate, iar experienta cunoasterii de Sine intra intr-o noua etapa, o noua ipostaza a Tragicului...

Pe parcursul celor sase luni de singuratate, ale anchetei si "depozitului" (perioada de dupa incheierea celei dintai, in asteptarea procesului), revenisem intens asupra evenimentelor traite odinioara. Cu atat mai dihai cu cat Rugaciunii inimii ii acordam acum mult mai mult timp decat in libertate (doar de lipsa de ragaz nu ma puteam plange...). E bine de stiut ca nu ma rugam cu disperare directa sau subinteleasa, cu lacrimile implorarii de a fi ajutat sa scap viu, ori sanatos; nu. Nu se potrivea firii mele si nici astazi nu-mi seamana sa-i cer lui Dumnezeu a-mi da ceva ce sa tina de materia existentei. Socotind ca relatia dintre El si mine nu se desfasoara decat in zona spiritualului, nu i-am cerut decat ajutor spiritual. Sa fie un orgoliu elitist? Daca asa este, stiu ca altfel nu pot. A-i solicita mancare, sa nu mai fi batut, caldura si celelalte mi se pare a recunoaste ca nevoile trupului au preponderenta asupra nevoilor duhovnicesti. Cu carnea suntem datori sa ne descurcam prin puterile noastre. Unde nu cunoastem calea e pe terenul de Deasupra. Acolo riscam sa ne ratacim, sa nu gasim lumina, sa fim prea izolati. Acolo sa-L chemam langa noi.

Optiunea autorului era una singura: cunoasterea. Doua teme arhetipale, i-au calauzit primii pasi in acest nou regim al scolii cunoasterii de sine, anume sansa contemplarii nasterii intru duh (imponderabilitate resimtita in momentele in care facuse de straja langa parintele Avramescu), si sansa contemplarii experientei mortii, mister in care "am patruns fara voie, pe la optsprezece ani, ratacit prin culisele Operei, in timpul unui spectacol cu Dama de Pica, exact cand Ana Snejina, interpreta, traia moartea personajului sau, in lumina violeta si o muzica ce-mi dadea fiori":

Daca stau bine sa ma gandesc, am in fata un rezumat al existentei pamantesti. Ce vrea aceasta sa spuna? Inca n-am gasit raspunsul. Insa banuiesc ca aici se ascunde cea mai mare taina a fericirii mele.

Unul dintre efectele intalnirii cu universul Antimului este revenirea periodica, in tesatura destinului autorului, a temei Centrului. Un Centru ca Principiu, Realitate, ca izvor de energie concentrata din care se naste miscarea iertarii, care manifesteaza nemanifestatul si care permite transmutarea Celor vesnice in temporalitate.Pe de alta parte, "moartea indica sfarstul a tot ce este perisabil si, in acelasi timp, e prologul unei lumi noi. E revelare. Ea slobozeste din puterea raului fortelele spirituale. Fiica a noptii, sora a somnului, aidoma lui ii este dat saregenereze. Ne insoteste de la nastere pe intregul parcurs al vietii, care nu e altceva decat tensiunea dintre intuneric si lumina. Dar niciodata nu este telul final. Moartea e doar o trecere, o poarta ce se deschide, o iesire si o patrundere". Experientele de introspectie ale autorului au loc intr-un context existential-limita: lagarul, in care se gaseau politicii de la Antim:

Astfel mi-a parvenit componenta lotului lor. Chipurile clericale numarau monahi de un prestigiu imens, in fruntea carora trona fostul meu duhovnic: parintele ieroschimonah Daniil,staretul Schitului Rarau. Reamintesc cititorului ca numele sau mirenesc era Sandu Tudor, ca fusese poet, gazetar, capitan de cursa lunga. Condusese ziarul - cam de scandal - "Credinta" . Se calugarise la Manastirea Antim, sub numele Agathon. Aici dormise in chilia din clopotnita. Ulterior slujise la Schitul Crasna, pana ce o scurta arestare i-a intrerupt vietuirea acolo. Numele Daniil il desemna de cand luase schima cea mare, care nu-i ingaduia sa rosteasca mai mult de sapte vorbe pe zi (oare asa facea?). A decedat in detentie, in spitalul Aiudului, bolnav de tuberculoza si de un reumatism poliarticular ce-i intepenise tot trupul. Ieromonahul Adrian Fageteanu, astazi vietuitor la Manastirea Plumbuita. Pictorul bisericesc Arhimandrit Sofian Boghiu, staret al Manastirii Plumbuita. Pictorul bisericesc si dirijorul de cor Arhimandrit Felix Dubneac, astazi Secretar Eparhial al Arhiepiscopiei noastre Misionare din Statele Unite ale Americii. Ieromonahul pictor bisericesc Vartolomeu Dolhan, pe care l-am cunoscut multi ani mai tarziu la Manastirea Rasca, astazi decedat. Fostul Episcop Benedict Ghius, decedat la Manastirea Cernica. Ieromonahul Arsenie Papacioc, astazi duhovnic al schitului de la Techirghiol. Preot Prof. Univ., dupa Revolutie Membru al Academiei Romane, Dumitru Staniloae, astazi decedat. Alaturi de cuviosiile si cucerniciile lor, au fost condamnati urmatorii mireni adulti: Scriitorul V. Voiculescu, astazi decedat, ca urmare a unei tuberculoze de care s-a imbolnavit in temnita. Scriitorul Prof. Univ. Alexandru Mironescu, astazi decedat. Dr. Asist. Univ. Gheorghe Dabija, astazi decedat. Cinci studenti incununau cu tineretile lor grupul credinciosilor ortodocsi: Emil Mihailescu; George Vasii; Nicolae Radulescu; Dan Pistol (achitat dupa ce a suportat patru ani de detentie; unica sa vina fusese a se fi spovedit o singura data la parintele Daniil). Toti sunt astazi arhitecti. Si studentul la Filologie - sectia Limbi Clasice - Serban Mironescu - stabilit in Elvetia. Unde este domnul Tudor Misail, sa-i fac cunoscut destinul acelora cu care m-a insotit pe viata fara s-o stie? Disparut in inchisorile Romaniei undeva. Nu s-a putut niciodata afla unde.

- Doctorul Dabija, se apropie tarsait de mine si-mi intinse mana numai zgarciuri si bete. Ma inconjura cu un suras cald ce nu apartinea trupului sau fantomatic, ci era imprumutat acestuia, de la distanta, ca si cand sufletul i-ar fi bantuit pe deasupra si-i folosea corpul pentru a pastra legaturile cu pamantul. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul incalzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viata de dupa moarte si despre lucruri de mult mai marunta insemnatate, precum studiile mele din trecut, nesiguranta asupra a cum avea sa-mi arate traiul dupa eliberare [...] Timpul se abstrasese din preajma noastra si dialogam pe o gura de rai mica dupa masura costelivilor visatori ce ramasesem. Cand se vesti un inceput de forfota din directia bucatariei, am tras cortina de stele ce ne despartise de realitate si mi-am luat ramas-bun, sa ma feresc de cautaturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de cateva ceasuri la starea fireasca omului, adica nimbata de iubirea dintre frati. - Voiam sa-ti spun ceva... Eram nerabdator sa ies, strans cu usa de instinctul de conservare redevenit activ. - Nu-ti mai bate capul cu nimic din cate te framanta. Dumnezeu te pregateste sa scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de carti inchinate Lui. Ele vor raspandi credinta, vor imblanzi sufletele, vor indemna la fratietate. Fii linistit. Dumnezeu a ales in locul tau. Fii binecuvantat! , am regretat sa constat in ultima clipa a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. Si nu ma refeream la o maladie trupeasca, ci la una a sufletului plecat prea departe in tinuturile fara margine ale inchipuirii si care nu-si mai gasise calea de intoarcere. Niciodata pana la capatul ispasirii mele nu am mai avut prilejul sa-l intalnesc. Aceasta a fost cea dintai pedeapsa pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pedeapsa a constat in a-l intalni in libertate. La cativa ani buni dupa revenirea mea in familie. Era zi de sarbatoare: Sfantul Dimitrie Basarabov. Din vechea lui infatisare nu mai ramasese decat privirea-i neobisnuita. Era ras proaspat si isi taiase obrajii in mai multe locuri; se pregatise cu neindemanare sa-L intalneasca pe Sfant. Plutea in jurul sau un aer jovial si ingenuu, ca de Pasti sau de Craciun si, nu stiu de ce, extrem de balcanic. Increngatura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce ma insotise dupa despartirea de el de odinioara [...] Pleca, in dezvoltarile sale, de la fapte aparent fara insemnatate, ale caror martori eram - cum paseam pe asfalt fara zgomot -, ori de la fapturi intalnite in cale. Un cocos, pe un gard prapadit, isi falfai rosul de sange si curcubee ce-ti luau ochii, peste saracia gradinii si raceala ulitei, ca si cand ar fi scuturat doua covoare oltenesti bogat inflorate. isi insoti miscarile ample de trambita puternica a cucurigului desfasurat din note numeroase, atat grave, cat si ascutite. Pentru doctor, era o trambita a cerurilor, ce ne vestea acordul lor cu ceea ce se petrecea cu noi. O salcie pletoasa ne iesi in cale. Radacinile ei scormonisera pe sub trotuar, saltand bitumul, modelandu-i omoplati, umeri, grumaz. Doar capul nu izbutise sa si-l sumeata din adancul sigilat. Furam datori sa ne potrivim pasii cu ondularile impuse de ea. Trecuram pe sub bolta pletelor sale vegetale ce ne mangaiau cu verde galbui. Pentru medic, era semn de delicata rodire a convorbirii noastre si de tarie a faptelor noastre viitoare. Ce poet inegelabil aveam alaturi de mine si cum nu stiusem a-l cunoaste! Pedeapsa imi era chiar aceasta descoperire. Si cu atat mai osandit ma simt astazi, ca n-am apucat, pana in pragul batranetilor mele, sa scriu un rand intru lauda lui Dumnezeu...