MARTURII DESPRE RUGUL APRINS

(Partea a doua)

Impresionante sunt portretele pe care autorul le face lui Anton Dumitriu si Andrei Scrima. Anton Dumitriu, mare eseist roman, fost detinut politic, preocupat de Orient, de literatura, si autorul unei monumentale Istorii a Logicii, care, desi a aparut la o editura marginala culturii, specializata in manuale scolare, "a facut furori si s-a inscris de la inceput intre monumentele moderne ale creatiei romane. Si nu era singura de acest nivel, caci unii dintre colegii redactorilor respectivi aveau complet alta stofa si, profitand de incultura generala ce domina Ministerul Invatamantului sub comunisti, introdusera in planul editorial capodopera dupa capodopera, ducand cu presul cine stie cum pe faimoasa academician Madam Cutit care a cerut sa se scoata din lista materiilor de liceu limbile straine, argumentand cu aceea ca ea a putut ajunge ministru fara sa cunoasca vreuna!"... Prima intalnire dintre autor si "fratele Andrei Scrima", fostul asistent al Profesorului Anton Dumitriu a avut loc, prin mijlocirea ieroschimonahului Daniil, la Antim.

Voi trece degraba peste faptul ca era placut la vedere adolescentului din mine si prin aceea ca numara mai putini ani decat celelalte cunostinte noi ale mele. Ceea ce a atarnat greu tare in sufletul meu iubitor de carte fu ca parasise un post universitar pentru a-si inchina lui Dumnezeu zilele ramase. i se dusese buhul ca se scalda in limbile vii si moarte ca tiganusii in Sabarel, ca - toba de stiinta - ii duruiau buzele numai intelepciune, ca avea atata haz cat si spirit, ca din om de lume si saloane, se repezise in goana judecata de-a dreptul in bratele deschise ale lui Hristos. Dupa unele pareri, in afara de sanscrita, cunostea opt dintre dialectele vorbite astazi in India. Mult mai tarziu, balerinul Petre Bodeut, chemat in India sa intemeieze un ansamblu de dansuri populare, scos la plimbare de catre o binecunoscuta poeta indigena, l-a zarit pe strada. Intima muzelor s-a oprit, spunandu-i: - Pe omul acesta noi il socotim sfant. E roman de-al dumitale: parintele Andrei Scrima. Preda filosofia la Calcutta. Intre timp fusese calugarit. Ramas pe drumuri in urma arestarii sefului sau de catedra, asistentul se apropie de Manastirea Antim si, in cele din urma, se aseza vietuitor in ea. Nu peste mult, a fost numit profesor la Seminarul Monahal de la Manastirea Neamt. Acesta desfiintandu-se prin hotararea Statului, i s-a propus sa predea la Scoala de Cantareti Bisericesti de la Curtea de Arges.


Parintele Scrima a reusit sa plece din tara, prin mijlocirea patriarhului Justinian si a insusi presedintelui Indiei Radakrishnan.

A plecat, luand cu sine (in mana, pentru a nu atrage atentia asupra lui), un caiet cu versurile poetului V. Voiculescu [...] Parintele Scrima se deplasa cu portmoneul gol-golut. Patriarhul Justinian il indrumase catre Episcopul grec Jakovos de Malta, cu resedinta la Geneva, in vederea obtinerii unui ajutor material [...] Calea spre India fu una de ocol. Elvetia; Muntele Athos; Liban. Prefectul Beiruth-ului, Elias Marcus ii creaza conditiile unor conferinte publice la institutul Ortodox. Caldura pledoariei filocalice starneste entuziasm. Urmarea acestuia fu infiintarea manastirii de la Der-al-Harf, nu departe de capitala. Dar Andrei Scrima poposise si-n Franta, la grupul Istina. Aci il cunoscuse pe scriitorul si profesorul la institutul Ortodox Saint Serge, de la Paris, Clement Olivier, directorul revistei Contacts, trecut la Ortodoxie sub influenta marelui teolog rus Paul Evdokimov. Rezultatul acestei intalniri fu aparitia unui reportaj al omului de litere francez asupra mutatiei monahismului roman de la faza filosofica la aceea filocalica. [...] Multumit de cate vazuse si facuse, Parintele Andrei lua drumul Indiei. Ramase la Benares lector de limba franceza, la catedra de filosofie europeana. Dupa doi ani reveni la Beiruth, ca profesor de Liturgica, la Universitatea Catolica St. Joseph, in acelasi timp predand si la Universitatea Americana.


Autorul revine, in continuare la tema grupului de la Antim, grup a carui existenta incepuse cu mult inainte de anul 1945, an in care in care adolescentul Mihai Radulescu poposea pentru prima data in proximitatea "Rugului Aprins". Din gruparea mai sus mentionata mai faceau parte matematicianul si poetul Ion Barbu, romancierul si istoricul teatrului Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Atanase Joja, decedat in Germania), parintele Petroniu Tanase, mai tarziu vietuitor la Manastirea Sihastria, iar acum staret al Schitului Podrom de la Muntele Athos; fratele de manastire Pavel Leca, botezat ca monah: Paulin, si multi altii. Se evoca, in continuare, aparitia neasteptata, plina de har, in mijlocul membrilor gruparii de la Antim, a ieromonahului rus Ivan Culighin, a carui prezenta a imprimat un nou dinamism Antimului:

Amicitia tuturor acestora, durata in numele dragostei crestine si a cautarii unei mai bune trairi si apropieri de Adevar, a fost magnetizata de aparitia neasteptata in mijlocul lor a unui trimis al lui Dumnezeu, adus de tare departe pentru astampararea setei lor de Absolut. Este vorba despre ieromonahul Ivan Culighin, duhovnicul Mitropolitului rus Nicolae de Rostov, confesor format intr-un schit: Optina-Pustina, dependent de renumita Manastire Optina, situata la miazanoapte de Moscova. Cum de se ratacise acela pe meleagurile noastre? Mitropolitul numit fusese coleg de studii si prieten apropiat cu viitorul Patriarh al Romaniei Nicodim, intalnindu-se ei pe bancile universitare, la Kiev. Capul Bisericii Ortodoxe Romane ii oferise adapost la Manastirea Cernica, iar el se refugiase dimpreuna cu duhovnicul sau, sa-l apere si pe acesta de agresivitatea tot mai anevoie de suferit a cruzimii nejudecate cu care ateismul comunist se straduia sa inabuse glasul lui iisus Hristos. Incepand cu toamna anului 1945, parintele Ivan Culighin se muta la Antim, manat de curiozitatea de a cunoaste preocuparile clericilor si laicilor convorbitori aici, zvonul despre ravna carora ajunsese pana la el. Pe drum, in tramvaiul ce-l aducea din cartierul Pantelimon, a intalnit si omul de trebuinta lui: un ostas basarabean, talmaciul sau de atunci inainte timp de doi ani, pana in ianuarie 1947, cand au fost ambii arestati, recuperati de sovietici si deportati impreuna, odata cu basarabenii despre care cititorul a aflat din textele salvate de Tudor Misail. Sosirea sa inopinata intre cercetatorii din mijlocul Bucurestilor ai cailor spirituale avu rolul unui ferment neasemuit. A devenit duhovnicul duhovnicilor, parintele parintilor. iar icoana Rugului Aprins adusa cu sine si daruita acestora (astazi in biserica Manastirii Antim, dupa ce a poposit indelung in chilia parintelui Sofian) invalui in flacarile ei duhurile tuturora si pentru totdeauna. in vara lui 1946, ei organizara un refugiu spiritual, in vederea adancirii filocalice, la Manastirea Govora, oaspeti ai Staretului Antonie Barbalunga. Cu acel prilej rasari ideea intemeierii unei asociatii cu statut legal, menita sa raspandeasca si sa intareasca Ortodoxia prin conferinte publice si autorizate; numele ales fu: Rugul Aprins al Maicii Domnului. Intrara intr-o noua faza a dezvoltarii lor: sustinerea de conferinte publice in biblioteca Manastirii Antim, cu teme apologetice si mistice, ca: Isihasmul; Iisus-Logosul Intrupat; Pacatul originar; Scena si altarul; Rugaciunea Inimii; Exegeza smochinului blestemat; si medaliaone ale marilor mistici ai Filocaliei,dupa cum am aflat de la dr. Nicolae Nicolau. Un an mai tarziu, in 1947, Parintele Ivan Culighin fu rapit impreuna cu ostasul sau, basarabeanul doritor a ramane in Romania stramoseasca. Carati cu forta in U.R.S.S., li se pierdu urma in Siberia. Grupul duhovnicilor si carturarilor de la Antim isi schimba resedinta la Manastirea Plumbuita, de la marginea Bucurestilor. Numarul participantilor se reduse substantial. isi continuara aici activitatea duhovniceasca, pana in 1958, cand toti membrii lui de seama fura arestati.



Urmeaza impresionante pagini despre martirajul "doctorului fara de arginti" Vasile Voiculescu, fire de o mare sensibilitate si rafinament. Discutiile autorului cu dr. Radu Voiculescu, fiul lui Vasile Voiculescu, ofera cititorului indicii suficient de clare asupra angajarii acestuia din urma in dinamica spirituala a Antimului, in aceleasi cercuri in care fiintau ieroschimonahul Daniil, sau duhovnicul Culighin. Descoperim un pasaj publicat de Vasile Voiculescu in "Gandirea" din luna mai 1935, revelator in ceea ce priveste relatiile sale timpurii cu isihasmul:

Credinta cea adevarata e asjderea acestui instinct de tacuta si lina plutire, face autorul aluzie la inot, e la fel cu aceasta nesfielnica predare in puterea apelor, de cufundare si amenintare, gratie harului unei respiratii tainice, gratie unei inspiratii de aer pe care-l sorbi intr-o clipa, de sus, ca sa-l aduci cu tine la fund... Credinta e un instinct de ritm si orientare care nu se poate desuruba in cuvinte, oricat de maiestre.

Intr-adevar, "Vasile Voiculescu se situa departe de pozitia unui incepator in treburile misticii. Intr-o poezie scrisa miercuri 5 octombrie 1956 (urma sa fiu arestat pe 4 noiembrie, peste o luna), intitulata: "Scafandrul", cred ca, incepand cu al cincilea vers, suntem facuti martori ai unei asemenea descinderi spre cuibul isihastic din poetul afundat in sine insusi, investmantat in rugaciune, strabatand patimi si prapastii, necunoscandu-si drumul prin adancurile nelinistite catre inima ce-i contine Dumnezeul, ca scoica o perla bine tainuita":

Te-am cautat o vreme in pietre - mai apoi Mi-am inaltat ravnirea sa te gasesc in stele Sclipea ca o mijire din taina ta in ele. Si te-am chemat cu nume de slava si razboi. Acum m-afund in mine, in oarba mea genune, Intr-un ocean de patimi cu fundul nepatruns, Sargasa de pacate, si n-am puteri deajuns, Plapand scafandru-n tainic vesmant de rugaciune Da bajbai pan' la Tine, cu-ntinse maini nebune Tu-n scoica-nchisei inimi, margaritar ascuns.

Se aduc in continuare si "alte dovezi ale trairilor isihaste, de nepus in cumpana, de cea mai mare profunzime, ale poetului martir. Ele pledeaza pentru ideea ca experienta sa mistica ajunsese mult mai departe decat e indeobste acreditat":

Inima a lui Dumnezeu (Decembrie 15, 1953, Bucuresti)

Inima a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Christoase, Cel ce-ti galgai sangele pana jos, in adancimi, deschide-te rugaciunilor noastre sfioase, dulce Miez al Misterioasei Treimi.

Floarea Cosmosului, Frumusete a Dragostei ne'ncetate, spic suprem al neatinsei Lumini Dumnezeiesti, unic Cuvant, Eternitate in Eternitate, dulce fulger care pe nimeni nu orbesti,

Nu ne lasa pe noi in bezmetica ceata, in somnul lumii cu buimace visari: trece-ne cu Tine din existenta in Viata, sus, in minunea marei Desteptari.

Sau, doua pasaje mai revelatoare din punct de vedere isihast, scrise in mai 1954 si in decembrie 1955, respectiv:

Evangheliile

Nu esti o carte de gand omenesc ticluita: in amurgul luminii noastrede tina. Tu esti plina de dumnezeiasca lumina lina Esti insasi inima lui Christos descoperita. Lasata noua spre biruirea rastristii, Eterna viata a Domnului sublim in teascul inimilor Te-au diortosit evanghelistii Pentru ca noi, cu inima, sa te citim.

Calatorie spre Locul Inimii

...Locul inimii noastre? Cine-l stie? Cati il cer? Vartejul cugetelor nu-i chip sa ne poarte... Locul inimii noastre salasluieste in Cer Si-n el Lumina lina a Celui far" de moarte. Aspre prapastii se sparg in orice ins. Pe muntii ninsi de blesteme Arde floarea minunilor - Rugul Aprins - Ce-n scrum preface spatiu si vreme. Doamne, spre locul inimii noastre? inimii Tale? "ndrepteaza Pasi rugaciunii obosita de cale, Acolo unde deodata mintea se desteapta treaza, in amiaza eternitatii Tale...

"Capetele de acuzare" ale doctorului Voiculescu ?La arestare,pe biroul inculpatului se gasise o poezie continand aluzii la puterea sovietica si o alta, cu caracter mistic. Acestea il incriminau a fi "practicat publicistica in clandestinitate".Apoi,cum ca ar fi subminat moral Statul prin faptul ca refuza onorariile pentru consultatiile medicale. Mai urmau si altele, dar cea mai cumplita era recunoasterea retinutului de a fi fost legionar...! "Ma ancheta un tanar.M-a amenintat cu bataia, daca refuzam sa recunosc ce voia el: ca as fi fost legionar.I-am raspuns ca mie mi-ar fi fost rusine sa lovesc un batran; dar decat sa ma bata, mai bine sa fi scris el ce-i placea, ca eu semnam tot"... A semna falsul anchetatorului ca ar fi fost legionar putea fi considerat ca o declaratie de nationalism, ceea ce nu era deloc strain de cugetarea si simtirea lui V. Voiculescu care, oricum, era categoric un traditionalist. A fost condamnat la cinci ani inchisoare... Modest, interiorizat, multi colegi de detentie l-au descris ca pe un focar de smerenie si cultura.


Un alt eveniment ce a marcat viata spirituala a autorului dupa eliberarea sa din inchisoare a fost intalnirea cu parintele Arsenie, staretul manastirii Cheia....

Ca orice insingurat pentru Domnul, ajuns la o anumita treapta a imbunatatirii de sine, si mai presus de oricare, staretul isi reducea trairile la esente si si le modela in simboluri deschise tuturora si graitoare pentru toate urechile. [...] Precum se intelege lesne, parintele Arsenie mi se parea un stalp al inaltului. Ei bine, anevoie de biruit, acest stalp, dupa cum era, fara nici a se frangre, nici a se incovoia, a fost si el zvarlit in stransoarea umeda a gherlelor. Si nu o data, ca mine; nu de doua ori, ca cei pe care-i admiram; nu de trei ori, ca cei foarte rari; ci mereu. iar din lotul Rugului Aprins nu putea sa lipseasca. Aidoma lemnului de stejar tinut in apa, asemenea trunchiurilor prabusite sub Lacul Rosu, de fiece data a iesit la fata valurilor tot mai intarit; se stie ca lemnul piatra se face in unda.

In urma aparitiei primei sale carti despre Rugul Aprins, autorul primeste o scrisoare de la un bucovinean, in care se evoca figura ...duhovnicului Daniil, cel care a calauzit primii pasi ai autorului pe taramul nevazut: este un moment tulburator si emotionant, un "punct omega" al romanului, un moment de inchidere a Cercului, de desavarsire a Initierii: "Schitul Rarau a fost pentru parintele Daniel acea clipa de Rai pe care a trait-o intens, pana la incandescenta, inainte de a cobori in intunecoasele inchisori ale iadului comunist. Muntele Rarau,acest Athos al Bucovinei,a trait o scurta perioada de glorie, iar plaiurile si codrii lui de brad au fost sfintiti si de prezenta in trup a acestui martir al Bisericii noastre Ortodoxe"...

Iata pasaje din acea scrisoare, al carui semnatar l-a rugat pe autor sa ii pastreze anonimatul, preferand sa utilizeze pseudonimul literar pe care si l-a les, la indemnul preotului Traian Dorz, in temnita, pseudonim sub care a publicat versuri in Statele Unite, Doinel Codreanu :

...Cu greu am facut rost de cartea Rugul Aprins, scrisa de Sf. Voastra, care, dupa cum spuneti, constituie o prima incercare de a aduce marturii despre detentia preotilor ortodocsi din Romania si in special despre acei titani ai spiritualitatii romanesti care au facut parte din Societatea crestin-culturala Rugul Aprins. Pacat ca nu ati urcat in sihastria Raraului, la Schit, unde a vietuit in ultimul timp P.C.P. Daniei. Aici la Schitul Rarau am vietuit si eu , imbracat in haina monahala, alaturi de acest "Patriarh al Muntilor", care a fost parintele Daniel.

Aici, pe Rarau eram mai aproape de cer cel putin cu 1000 de metri fata de cei de la Antim! In acest Eden al tarii de Sus, am trait cei mai frumosi ani ce si-i poate dori un muritor. Nu voi putea niciodata sa imbrac in cuvinte acele clipe de inaltare sufleteasca alaturi de parintele Staret Daniel care m-a ajutat si indrumat spre studii teologice nedesavarsite, caci a intervenit arestarea P.C.P. Daniel in primavara anului 1958, desfiintarea Schitului, la 1 octombrie 1958, si arestarea mea de la Manastirea Slatina, in anul 1959, la 15 ianuarie, din Altarul bisericii si sub privirea P.C.P. Staret Petroniu Tanase.

CHILIA MEA

Chilia mea din Bucovina Te-am parasit si-mi pare rau; N-am vrut-o eu, a lor e vina Si ura lor a fost pricina, Cand m-au luat de pe Rarau!

Traiam ca vulturul pe stanca Si-n zborul meu priveam de sus Prapastia cea mai adanca Ce se casca sub mine inca Si intre noi hotar s-a pus.

Si trupul mi-l luara furii, in bezna noptii-l rastigni, Calus mi-au pus in cerul gurii Si indraciti din bezna urii M-au osandit la nu fi.

Dar precum vulturul si dorul, Se suie-n slavi, semet si dur, Ca o sageata sparge norul, Ca un izvor tasneste-amorul; Prin jertfa, azi, sunt tot mai pur.

Trebuie sa stiti ca, pe Rarau, parintele Daniel a salvat viata unui tanar condamnat la moarte inca de la nasterea lui. Aceasta fapta a parintelui Daniel copleseste peste masura toata viata si activitatea sa, fapta pe care putini o cunosc. Este vorba de viata fiului Principelui Nicolae, nascut in Bucovina,in urma unei vechi iubiri cu o frumoasa bucovineanca, iubire zadarnicita de Carol al II-lea, care l-a impins pe Nicolae in cea mai mare deceptie din dragoste, pentru toata viata, si care a constituit adevaratul motiv al casatoriei sale cu Ioana Dumitrescu-Dolleti si al nesupunerii sale fata de tiranul Carol al II-lea. Parintele Daniel (la cererea lui Nicolae) a salvat si a ocrotit viata acestui vlastar princiar, izolandu-l in sihastria Raraului, imbracandu-l in haina monahala pana in anul 1959, cand a fost arestat si el, tot in legatura cu Rugul Aprins , si care a supravietuit inchisorilor comuniste, care traieste undeva in Bucovina, intr-o singuratate desavarsita, nestiut de nimeni, ocrotit de Dumnezeu, caci multi il cred mort inca din 1959.

Cetinile brazilor, pesterile din stanci si apa Bistritei de la poalele Raraului, mai poarta inca , in imbratisarea lor, rugile ce izvorau din Altarul bisericii unde a slujit acest bland si temut Patriarh al Muntilor. Cucernic ma opresc si ingenunchez pe cararea tainuita a muntelui, cu toata fiinta incordat, asteptand sa-mi zambeasca in amintire acest Titan al Rugaciunii inimii care a fost Parintele Daniel. in acest ceas de taina din sihastria codrilor, cand linistea e mai cumplita ca moartea, il vad cum apare pe stanca pe care se ruga sub bolta instelata, intinzand mainile spre Cer; iar dulama neagra ii stralucea de puterea rugaciunii ce-i izvora din majestuoasa-i faptura. Statea singur pe stanca imbratisand cerul cu bratele, iar in adancul fiintei mele auzeam vocea lui calda si zguduitor de trista. Clipa aceasta suprema in care-l vad mereu mi se pare fara de sfarsit, iar cand neputinta tineretii de a intra in vesnicia ei ma facea sa ma apropiu de el si sa-l trag de pulpana dulamei pentru a nu se inalta de pe pamant si ma impingea sa rostesc cu glas tare: Binecuvanteaza, Parinte! , figura de pe stanca disparea, iar eu pastram in palma atingerea hainei lui, ca pe o binecuvantare calda ce se strecura printre degete, asa cum se strecoara lumina lunii printre crengile eternului verde al bradetului. Asa traiesc mereu intalnirea mea cu acest Parinte al Ortodoxiei noastre.


Inapoi la pagina principala
Inapoi la RUGUL APRINS - partea I